JESSICA

1. Prima ei cunoştinţă 

Sub un pod de cale ferată care trecea pe deasupra străzilor unui cartier din Londra, într-un colţ mai retras se afla o mică dugheană, deschisă numai între orele 5 şi 8 dimineaţa. Era formată doar dintr-o tarabă, adică o masă mică de scânduri, pe care erau întinse câteva căni de cafea şi două oale mari, deasupra unui foc de cărbuni, pline cu cafea fierbinte.

În fiecare dimineaţă, când treceau la lucru, muncitorii puteau să guste în grabă o cană de cafea fierbinte şi o bucăţică de pâine cu unt. Dugheana era foarte căutată, pentru că acolo, sub pod, era la adăpost de vreme rea şi de privirile trecătorilor. Stăpânul ei era un om foarte tăcut şi servea muşteriii cu răbdare şi nu se amesteca în vorba lor. Era înalt şi slab şi avea o fire rece şi închisă. Nimeni nu ştia unde locuieşte şi cum îl cheamă, poate numai sergentul din post care trecea pe acolo din când în când şi-i făcea semn cu ochiul. Nimeni nu se întreba cine este şi, dacă s-ar fi interesat, n-ar fi putut afla decât că la ora 8 fix acest om tăcut îşi ridica taraba, iar coşul încărcat cu toate vasele îl ducea la o prăvălie din apropiere, de unde pleca apoi grăbit, uitându-se grijuliu în dreapta şi în stânga să nu fie urmărit, după care se pierdea în mulţime. Nimeni niciodată nu s-a ostenit să-l urmărească până la locuinţa lui sau să afle cu ce se ocupa în restul timpului. Atât se ştia, că în fiecare dimineaţă, dugheana lui era înconjurată de muşterii, printre care mulţi vagabonzi care mâncau liniştiţi şi-şi plăteau, fără vorbă, cafeaua fierbinte pe care o găseau la el în frigul dimineţii.
Într-o dimineaţă, când treaba era pe sfârşite, negustorul a zărit la o mică distanţă de taraba lui doi ochi mari, negri, îndreptaţi când spre el, când spre bucăţile de pâine cu unt de pe tarabă. La privirea lor aprinsă se desluşea o foame cumplită. Erau ochii unei fetiţe cu chipul ofilit şi trist, cu părul lung şi nepieptănat, căzut pe faţă şi pe gât. Un fel de capot, numai zdrenţe, îi atârna pe umeri, iar la mijloc era încinsă cu o sforicică. Când negustorul s-a aplecat să ia ceva de sub tarabă, a văzut pe pământul îngheţat două picioruşe zgribulite, pe care sărmana copilă le punea când pe unul când pe altul deasupra celuilalt; ca să le încălzească. Nu scotea nici o vorbă, numai că de fiecare dată când negustorul umplea câte o cană de cafea, ochii ei sticleau de poftă şi el lua seama cum buzele fetiţei se mişcau ca şi cum ar fi simţit cafeaua fierbinte şi aromată.
- Ia ascultă, fetiţo, a spus el cu un glas apăsat, aplecat înainte peste masă, în timp ce ultimul muşteriu îşi sorbea cafeaua, de ce nu-ţi vezi de drum? Prea de mult stai pe aici fără nici un rost.
- Plec numaidecât, domnule, răspunse ea săltând din umeri pentru ca zdreanţă de halat să-i acopere gâtul gol, dar plouă şi trebuie să stau afară printre câini şi pisici, pentru că mama n-a venit acasă toată noaptea şi cheia este la dânsa. Aici nu plouă şi mirosul de cafea fierbinte îmi face aşa de bine. Şi nici sergentul de post nu m-a alungat de aici, până acum.
- Mi se pare că tu nu ai mâncat nimic de dimineaţă, spuse negustorul cu o voce mai blândă, aplecându-se înainte ca să desluşească mai bine chipul galben al fetiţei.
- Nu, răspunse ea dârdâind de frig, şi ce foame îmi e! Nu este aşa, domnule, că dumneavoastră nu v-a fost niciodată foame?
-  Până acum nu-mi ghiorăie stomacul, dar dacă n-oi găsi nimic de mâncare, o să fluture de-a binelea.
S-a îndepărtat apoi, clătinând din cap, vrând să dovedească parcă obişnuinţa ei cu astfel de răbdări. Abia făcuse însă vreo 10 paşi, când s-a pomenit strigată de acelaşi glas şi într-o clipă a fost în faţa dughenei.
- Stai puţin aici, spuse negustorul. A mai rămas puţină cafea şi câteva fărămituri de pâine. Ia şi mănâncă! Dar să nu mai vii niciodată pe aici, auzi tu? Eu nu pot să sufăr cerşetorii şi dacă ai să mai vii, o să te dau pe mâna sergentului. Vino-ncoace şi încălzeşte-ţi picioarele la foc. E bine aşa?
Fata a privit lung şi fericită. Aşezată pe fundul unui coş răsturnat lângă foc, cu cana de cafea fierbinte pe genunchi şi cu gura plină, a răspuns dând din cap că este cu totul mulţumită. Pe când mânca, negustorul a început să-şi strângă vasele şi să se pregătească de plecare, însă din când în când îşi mai arunca privirea spre fetiţă şi dădea din cap cu milă.
- Cum te cheamă pe tine?, a spus el în cele din urmă; iar ca pentru sine, a adăugat: dar ce m-o fi privind pe mine cum o cheamă?
- Mă cheamă Jessica, a răspuns copila, dar mama şi toate vecinele mă numesc „Jess". Dacă aţi fi în locul meu aţi vedea ce urât este numele Jess. Jess în sus, Jess în jos, Jess, fă cutare lucru, Jess, pleacă de aici şi fiecare mă pune la treabă după plac sau mă bate şi mă calcă în picioare. Ce mai încolo-încoace, ia uitaţi-vă la mâinile mele! Negustorul a rămas uimit şi nu ştia ce să creadă. Ori frigul şi bătaia învineţiseră mâinile sărmanei fetiţe? Pe faţa lui a apărut o umbră de milă care i-a dat mai mult curaj fetiţei.
- Cât as dori să mai pot veni pe aici, a adăugat ea, dar ştiu că dumneavoastră mi-aţi spus că mă daţi pe mâna sergentului dacă mai îndrăznesc să vin.
- Ia ascultă, a spus negustorul cu glasul mai domol şi uitându-se cu grijă în jurul său, ca să se încredinţeze că nimeni nu-l mai aude, dacă îmi făgăduieşti că o săptămână întreagă nu mai dai pe aici şi nu spui la nimeni nimic, poţi să mai vii încă odată şi te voi ospăta ca şi azi. Dar acum, hai, pleacă.
- Plec, domnule, a răspuns plină de bucurie fetiţa, dar dacă aveţi vreo treabă de făcut, o fac cu multă plăcere. Lăsaţi-mă să vă duc eu coşul cu vase.
- Nu, nu! strigă omul. Pleacă mai repede şi adu-ţi aminte că nu trebuie să te mai văd o săptămână întreagă.
- Bineînţeles, a răspuns mica Jess şi, ca să dovedească că ascultă, a luat-o la fugă spre stradă şi s-a pierdut în mulţime.
Cafegiul s-a mai uitat odată în jurul său şi, încredinţându-se că nu mai este nimeni prin jur, şi-a luat coşul cu vase şi le-a dus la prăvălia vecină, apoi tot restul zilei n-a mai fost văzut pe sub podul de cale ferată.