Când ceasul a sunat ora 8, la un semn al negustorului s-a apropiat sfioasă şi, strecurându-se pe la capul mesei, s-a aşezat pe fundul coşului răsturnat lângă foc. De data aceasta negustorului i s-a părut mult mai slabă, aproape istovită, şi i-a aşezat pe genunchi o pâinişoară întreagă rămasă din ziua trecută, în timp ce ea, cu mâinile tremurânde, ducea la gură cana cu cafea fierbinte. După puţin timp a întrebat cu sfială:
- Cum vă. cheamă pe dumneavoastră?
- Ce te priveşte pe tine, a răspuns el cam sâcâit de această întrebare. Dar, fie, numele meu de botez este Daniel.
- Şi unde staţi cu casa, domnule Daniel?
- Ei dar, ştii că prea te întreci cu firea! Ce rost are să ştii tu unde locuiesc? Eu te-am întrebat unde stai tu?
- Vai, domnule, n-am vrut să vă supăr, a răspuns ea cu părere de rău, as fi vrut doar aşa să ştiu unde locuieşte un om atât de bun ca dumneavoastră. Nu-i aşa, domnule Daniel, că sunteţi un om tare bun?
- Nu ştiu, bombăni el, cred că nu.
- Nu se poate, dumneavoastră sunteţi un om foarte bun, continuă ea. Faceţi o cafea minunată şi ce bune sunt felioarele de pâine! De atâtea ori am văzut că şi sergentul de poliţie se poartă frumos cu dumneavoastră şi nu va supără cu nimic. Da, da, cât de bun trebuie să fiţi!
Daniel, cam încurcat, s-a apucat să-şi a-dune cănile de cafea, foarte mirat de cele ce a auzit de la fetiţă: „el e un om foarte bun şi sergentul de poliţie îl lasă în pace". Asta este adevărat, şi-a spus el îngândurat, şi s-a apucai să-şi numere banii scoşi dintr-un buzunar mare al sorţului, în timpul număratului a scăpat un leu jos şi, făcându-se că n-a băgat ele seamă, socotea banii mai departe, urmărind cu ochii pe furiş pe Jessica, care stătea pe coş la picioarele lui. Fetiţa s-a prefăcut şi ea că n-a văzut nimic şi mânca liniştită, dar în acelaşi timp, pe nesimţite, şi-a pus talpa peste ban şi a început să-l tragă binişor spre ea. Daniel i-a observat toate mişcările şi a simţit o ură în inima lui, dar totodată şi o bucurie că are prilejul s-o prindă chiar asupra faptului pe mica hoaţă.
Ora de plecare sunase deja şi el se gândea cum s-o facă să ridice piciorul şi să-i găsească banul ascuns sub el. A socotit că e mai bine să-i pună în vedere ca niciodată să nu se mai apropie de dugheana lui. Iată recunoştinţa ei pentru că i-a dat de două ori de mâncare şi i-a arătat atâta bunătate pe care nu o mai arătase nimănui de atâta vreme, în loc de mulţumire, poftim, la primul prilej s-a repezit să-l fure. Cu astfel de gânduri, i-a aruncat din nou o privire plină de dispreţ, dar şi-a dat seama numaidecât că faţa copilei s-a schimbat. Obrajii ei erau roşii şi plini de lacrimi. S-a aplecat, a luat banul de sub picior şi l-a pus pe măsuţă lângă mâinile lui Daniel, fără să scoată o vorbă.
- Ce e cu banul acesta? a întrebat-o aspru Daniel.
- Iertaţi-mă, domnule Daniel, dar a căzut jos, fără ca dumneavoastră să băgaţi de seamă.
- Jess! s-a răstit el, spune-mi tot adevărul.
- Vă rog din nou să mă iertaţi, a răspuns ea suspinând, eu n-am avut niciodată un ban în mâna mea şi când l-am văzut pe acesta căzut jos, am pus piciorul peste el, cu gând să-l iau, dar mi-am adus aminte de cât de bun aţi fost cu mine, de cafeaua şi pâinea minunată pe care mi le-aţi dat, de focul la care mi-aţi îngăduit să mă încălzesc şi n-am putut să ţin banul ascuns şi vi l-am pus pe masă. Acum ştiu că n-o să-mi mai daţi voie să mai vin pe aici.
Daniel şi-a întors capul de la ea mirat şi s-a apucat să-şi aşeze cănile de cafea în coş, în timp ce Jess aştepta tremurând varga. Colţul acesta sub pod, focul lângă care se încălzea şi mirosul aromat de cafea fierbinte au fost pentru ea, în aceste două rânduri, un adevărat rai din care acum va fi pentru totdeauna izgonită, sub povara vinei.
Dincolo de pod sunt străzile bântuite de vânt şi umede, unde n-o să mai întâlnească o fiinţă binevoitoare sau o cană fierbinte care 3-0 dezmorţească. Stătea acum încremenită de groază în aşteptarea hotărârii care o va opri să mai vină pe aici.
Daniel s-a întors spre ea şi i-a întâlnit ochii plini de lacrimi. Faţa lui, de obicei aspră, arăta acum multă blândeţe.
- Dragă fetiţă, a spus el plin de uimire, eu n-aş fi putut face ca tine. De acum încolo poţi veni la mine în toate zilele de miercuri şi vei găsi aici întotdeauna o cană de cafea şi o bucată de pâine. Ea a înţeles că a vrut să-i spună cum că el n-ar fi putut ascunde banul sub picior şi a plecat tristă şi umilită, dar totuşi fericită că, de acum încolo, odată pe săptămână va avea parte de o gustare atât de bună. De altă parte, Daniel a plecat şi el dus pe gânduri şi foarte mişcat de lupta care s-a dat în sufletul acestui biet copil şi, cercetându-se pe sine, şi-a răspuns singur: „Da, dar eu niciodată nu mi-aş fi recunoscut vina ca ea!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu