În tot timpul ultimelor trei luni de zile ale anului, în fiecare miercuri dimineaţa, Jessica apărea în faţa tarabei de sub pod şi după ce aştepta liniştită până ce mâncau toţi muşteriii, îşi primea şi ea porţia de mâncare din mila noului ei binefăcător. Bineînţeles că acum Daniel o lăsa să-i ajute să-şi ducă coşul cu vase la prăvălia vecină, însă mai departe nu-i îngăduia să-l însoţească, ba chiar avea grijă ca la despărţire fetiţa să nu se ia după el. Era totdeauna tăcut şi rareori schimba câte o vorbă cu ea. Cât priveşte pe Jessica, ea nu avea nimic de ascuns şi dacă Daniel ar fi vrut, putea s-o urmărească oricând.
Locuia într-o cameră, altădată pod de fân, deasupra unui grajd în care stăpânul, un mic negustor, îşi ţinea vreo trei măgari. O scară putredă de lemn ducea până la camera ei în care intrai printr-o portiţă, înăuntru erau un pustiu şi o mizerie nemaipomenite, o mână de paie întinse pe jos drept pat, câteva cărămizi în chip de vatră de foc şi câteva scândurele. Orice lucru de preţ dispăruse de mult din casă şi mama ei se vaită mereu că numai din cauza fetiţei îndură şi trăieşte în această mizerie. Uneori Jessica era socotită ca o povară de nesuferit, cu toate că niciodată nu-i păsa cu ce se îmbracă fetiţa sau cu ce se hrăneşte, aşa încât sărmana copilă trebuia să muncească sau să cerşească ca să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Viaţa ei se scurgea pe nesimţite printre huiduielile şi bătăile primite de la mama sa, precum şi printre chinurile celor ce o puneau să muncească peste puterile ei. Singura ei mângâiere era că de acum încolo, în fiecare zi de miercuri, avea parte de o cană de cafea, o bucată de pâine, un foc lângă care să-şi dezgheţe picioruşele ... Mângâierea aceasta îi umplea inima şi în închipuirea ei îşi făurea noi bucurii şi speranţe pentru viitor.
Într-o zi geroasă şi posomorâtă de iarnă, către seară, Jessica rătăcea pe străzile unui cartier destul de departe de casa ei. Mama venise acasă ameţită de băutură, a bătut-o rău şi biata fetiţă abia a scăpat cu fuga din mâna ei, luând-o pe străzi cât mai departe de locul primejdios. Deodată, la câţiva paşi înainte, l-a zărit pe bunul ei prieten, Daniel, îmbrăcat în haine de seară, cu o cravată albă la gât, mergând ţanţoş şi cu paşi mărunţi de-a lungul străzii puternic luminată. Jessica nu îndrăznea să-i vorbească, însă a început să-l urmărească de departe. L-a văzut cum s-a oprit în faţa porţii unei mari clădiri şi, deschizând-o, a trecut pe sub o boltă, până la o uşă mare, dublă, pe care a deschis-o cu o cheie tot mare şi a intrat înăuntru. Fetiţa s-a furişat în urma lui, apoi s-a oprit. Lumina aprinsă chiar atunci a făcut-o să mai facă câţiva paşi, până la uşa căptuşită cu catifea roşie, pe care a deschis-o fără zgomot şi s-a strecurat înăuntru. Lumina, slabă la început, creştea mereu îndată ce Daniel aprindea una după alta toate luminile, astfel că până la urmă o lumină puternică a izbit privirea fetitei. Se afla într-o sală de adunare. De o parte şi de alta a sălii erau înşirate bănci frumoase de lemn de culoare neagră lucioasă şi un balcon din acelaşi lemn se întindea de-a lungul pereţilor, susţinut de nişte stâlpi groşi de zid. Jessica s-a ascuns după un stâlp şi urmărea cu privirea toate mişcările lui Daniel. L-a văzut cum urcă treptele catedrei de unde se predica şi apoi a văzut toate luminile din jur; cu ajutorul lor a descoperit lângă catedră o orgă mare cu clape strălucitoare, care în lumină păreau adevărate briliante. Apoi Daniel a dispărut pe o uşă mică din fund. Jessica, văzându-se singură, a luat-o încet printre şirurile de bănci până aproape de orgă, dar în aceeaşi clipă a apărut Daniel din nou îmbrăcat într-o haină lungă, până-n pământ, de mătase neagră. Fetiţa a rămas încremenită sub privirea lui întunecoasă şi plină de uimire.
- Ce-ai căutat aici? s-a răstit el furios. Sala aceasta nu e de nasul tău. Numai lume bună, doamne şi domni, vin aici. Cară-te repede, obraznice, să nu dea cineva de tine în sală. Cum de ai putut pătrunde aici? S-a apropiat cât mai mult de ea şi s-a silit să vorbească cât mai încet şi cu ochii îndreptaţi mereu spre uşa de la intrare, de teamă să nu fie auzit de cineva.
Jessica, puţin mai înviorată, i-a răspuns: „Mama m-a bătut rău şi m-a dat afară pe poartă, alungându-mă de acasă. Pe când rătăceam pe stradă, v-am văzut de la distanţă şi m-am luat după dumneavoastră. Acum sunt gata să plec, domnule Daniel, dar ce frumos e aici! Spuneţi-mi, vă rog, şi mie, ce fac doamnele şi domnii care vin aici?"
- Vin să se roage, bombăni Daniel.
- Ce înseamnă să se roage? a mai întrebat ea.
Domnul să aibă milă de tine, fetiţă, că prea eşti prostuţă, a spus el îmbufnat. Uite aşa: unii îngenunche pe scaune şi predicatorul, de pe catedra din faţă, spune lui Dumnezeu toate nevoile lor şi-L roagă să le vină în ajutor. Jessica s-a uitat la el atât de buimăcită, încât un zâmbet blajin a apărut pe faţa lui Daniel şi i-a dat curaj să mai întrebe.
- Nu vă supăraţi, dar nu ştiu ce este un „predicator" şi nici ce este „Dumnezeu"; adică cucoanele şi boierii care vin aici duc lipsă de ceva? Eu ştiu că ei au tot ce le trebuie.
- Destul! E timpul să pleci, pentru că din clipă în clipă trebuie să sosească şi nu e frumos să găsească aici o zdrenţăroasă ca tine. Uite, aceasta e catedra pe care se urcă predicatorul când le lămureşte Biblia. Ei stau pe scaune şi ascultă, ba chiar dorm câteodată. Aceasta e orga care însoţeşte cântecul. Acum iată că ţi-am lămurit totul. Pleacă şi niciodată să nu-ţi mai calce piciorul pe aici.
- Iertaţi-mă, domnule Daniel, dar n-am priceput nimic. Nu s-ar găsi pe aici un colţişor unde m-as putea ascunde şi eu?
- Nu, nu se poate, i-a tăiat vorba iute Daniel. Ce să caute aici un copil ca tine, fără ciorapi şi fără pantofi în picioare? Hai, pleacă odată, pentru că nu mai e decât un sfert de oră până să sosească lumea. Jessica a pornit încet spre ieşire, uitându-se pe furiş înapoi la Daniel, care o urmărea cu privirea încruntată.
În clipa când a deschis uşa ca să iasă afară, a văzut pe cineva care voia să intre şi la lumina felinarului din stradă a recunoscut pe sergentul de poliţie, vrăjmaşul ei necruţător. Inima a început să-i bată cu putere şi, dintr-o singură mişcare, s-a ascuns după uşă, ghemu-indu-se acolo, ca să nu fie văzută de sergentul care tocmai intra. După el însă a început să intre tot mai multă lume, mai ales cucoane şi Jessica auzea foşnetul rochiilor de mătase scumpă; de câte ori se deschidea uşa, putea să privească uimită la cei ce intrau. Odată chiar a avut curajul să întindă mânuţa ei plăpândă şi să atingă doar cu vârful degetelor haina scumpă de catifea a unei cucoane. Dar nimeni n-a observat această mişcare sau să bănuiască că este ceva acolo, îl vedea şi pe Daniel umblând de colo până colo prin sală, conducând foarte politicos pe fiecare la locul său, dar pe faţa lui se vedea o mare îngrijorare şi se căsnea să pătrundă cu privirea până în colţul cel mai întunecos al sălii, iar odată chiar a chemat la el pe sergentul de poliţie şi l-a întrebat dacă n-a văzut cumva, când a intrat, pe o mică fetiţă cerşetoare dând roată pe lângă sală.
Îndată orga a început să cânte şi Jessica, ghemuită în ascunzătoarea ei, asculta fermecată muzica aceasta înălţătoare. Fără să-şi dea seama, lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraz şi în zadar încerca să şi le oprească cu pumnii ei strânşi. S-a întins pe duşumea şi, acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile, şi-a dat drumul la plâns în voie. Când s-a trezit, cântecul încetase şi nu se mai auzea în sală decât un glas puternic. Uşile erau închise şi nimeni nu era în jurul ei şi, cum nici sergentul de poliţie nu se vedea prin apropiere, şi-a dat seama că poate ieşi neobservată. Cu inima îndurerată, complet istovită şi tristă, cu gândul la lumina, căldura şi muzica ce rămâneau în spatele uşilor închise, a ieşit afară în frig şi întuneric şi, încet, încet, cu sufletul zdrobit, a ajuns la sărăcăcioasa ei locuinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu