Astfel îmbrăcată, avea şi ea o înfăţişare mai plăcută faţă de cei din adunare, unde de aici înainte domnul Wilson nu îşi avea alt ascultător mai atent ca Jessica; iar plăcerea lui cea mai mare era să privească în timpul predicii chipul ei palid, dar senin şi încordat de atenţie. La sfârşitul adunării o lua cu el în camera de serviciu şi stătea de vorbă cu ea, iar când era mai obosit, o mângâia doar uşor cu mâna pe cap. Suma de bani făgăduită era pusă întotdeauna de Jenia şi Vinia pe masă, de unde Jessica o lua şi la ieşirea din adunare o dădea pe furiş lui Daniel. Astfel mâncarea îi era asigurată zi de zi.
A venit însă o duminică când predicatorul n-a zărit-o pe Jessica la locul ei din faţa catedrei şi banul obişnuit a rămas neatins pe masa din camera de serviciu. Pe de altă parte, Daniel aştepta zadarnic în zilele următoare s-o vadă în fiecare dimineaţă, aşezată ca de obicei pe coşul de lângă foc, cu cana de cafea în poală şi punându-i cu gura plină fel de fel de întrebări. Nu dădea nici un semn de viaţă. Simţea că-i lipseşte ceva şi era tot mai neliniştit. Altădată nici nu s-ar fi sinchisit de ea, dar acum vedea bine cum lipsa fetei îl îngrijorează şi îi părea rău că nu a întrebat-o unde locuieşte. Predicatorul ştia, dar cum să afle de la el fără să trezească bănuială? Ce-ar spune el de această frământare a lui, numai pentru că fetiţa a lipsit o duminică seara de la adunare? Nu, nu, la urma urmei, ce am eu cu Jessica?
A intrat în camera lui liniştit, a scos carnetul de economii din dulap şi a început să socotească. Strânsese aproape 400.000 lei, afară de banii câştigaţi în ultimele săptămâni. Era foarte mulţumit.
Când duminica viitoare locul Jessicăi a rămas tot gol, îngrijitorul a devenit foarte neliniştit. De partea sa, predicatorul, după ce se retrăsese ca de obicei în camera de serviciu şi privea la banii de pe masă, puşi de Vinia înainte de predică, şi care se găseau tot acolo, a fost cuprins de o mare mâhnire şi bănuială. Cum stătea aşa, dus pe gânduri, cineva a bătut la uşă şi în prag a apărut Daniel, oarecum sfios şi rugător.
- Ce doreşti Standring? l-a întrebat predicatorul.
- Domnule predicator, sunt neliniştit că nici azi n-am văzut la adunare pe fetita aceea mică. Ea mi-a povestit că dumneavoastră v-aţi dus odată la ea acasă şi v-aş ruga să-mi spuneţi şi mie unde stă, ca să mă duc să văd ce s-a întâmplat cu ea.
- Foarte bine faci, Standring, a răspuns predicatorul bucuros. Şi eu şi fetiţele mele suntem îngrijoraţi de lipsa ei şi chiar mă gândeam să mă duc s-o caut, dar ştii cât sunt de ocupat!
- Mă duc eu, domnule predicator, a răspuns cu inimă îngrijitorul şi după ce şi-a notat adresa fetiţei a stins luminile, a închis uşile sălii de adunare şi s-a îndreptat îngândurat spre singuratica lui locuinţă. Cu toate că era destul de târziu şi până la locuinţa fetiţei era atâta cale, cineva parcă-i îndemna să se îndrepte într-acolo, nu spre casa lui. A luat hotărârea în gândul lui ca mâine dimineaţă, după ce va închide dugheana, să se ducă s-o caute pe Jessica şi tot mergând aşa pe stradă, la un colţ i s-a părut că vede înaintea lui trupul plăpând al fetitei şi voia s-o urmărească. Şi-a dat seama îndată că era o închipuire şi a început să râdă de el singur, însă râsul s-a oprit sec în gât. Trezit parcă din vis, şi-a strâns cu grijă în jurul trupului haina lui lungă de sărbătoare, cu nasturi strălucitori şi, cu paşi hotărâţi, s-a îndreptat spre centrul oraşului, parcă împins de la spate de cineva spre locuinţa fetiţei.
Se înnoptase bine când a ajuns în strada pe care locuia ea şi abia a descoperit pe întuneric poarta prin care se intra în curtea îngustă şi întunecoasă şi, bâjbâind prin întuneric, a ajuns la grajdul deasupra căruia era locuinţa fetiţei. Peste tot era numai întuneric şi de teamă era gata să se înapoieze.
Deodată, prin scândurile tavanului, deasupra capului său, a auzit o voce aproape stinsă şi a desluşit aceste cuvinte: „Doamne, ai milă de mine şi trimite-mi pe cineva, în Numele Fiului Tău, Domnul Isus Hristos".
- Iată-mă, Jessica, a strigat Daniel cu respiraţia tăiată şi, dibuind prin întuneric scara care ducea la pod, săltat parcă de cineva, s-a pomenit în camera în care locuia Jessica.
Zăcea culcată pe nişte paie şi în întuneric. Din fericire, avea la el chibriturile şi un muc de lumânare cu care aprindea de obicei lămpile în sală şi, aprinzându-1, a văzut-o pe o mână de paie în partea unde tavanul nu era găurit, învelită numai cu zdrenţele pe care le purta şi ziua. La lumina palidă a mucului de lumânare faţa ei părea ca de mort, dar pe care a apărut îndată un zâmbet duios, de bucurie.
- Ah! a spus cu o voce aproape stinsă, uite pe domnul Daniel! Nu-i aşa, domnule Daniel, că Dumnezeu v-a trimis la mine?
- Da! a răspuns el suspinând şi, îngenunchind lângă ea, i-a luat mâinile într-ale lui, i-a dat la o parte părul ciufulit de pe faţă şi a rămas mut ca de o durere ciudată pe care n-o simţise niciodată.
- Ce v-a spus Dumnezeu, domnule Daniel?
- Mi-a spus că sunt un mare păcătos, a răspuns îngrijitorul, pentru că am iubit mai mult o mână de bani nemunciţi decât un biet copilaş părăsit, pe care El mi l-a trimis ca să-l ajut în numele dragostei Lui. Dumnezeu mi-a cercetat inima şi mi-a zis: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ti se cere înapoi sufletul şi lucrurile pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?" (Luca 12.20). Şi eu n-am putut să-I răspund nimic, Jessica; El îmi cerea socoteală şi eu rămăsesem mut.
- Nu sunteţi dumneavoastră un om bun? a mai întrebat fetiţa.
- Nu, nu, draga mea, a strigat el cu ochii plini de lacrimi. Am fost atâta timp în casa lui Dumnezeu, dar numai ca să câştig bani. Am muncit din răsputeri, dar numai ca să câştig bani, iar acum El m-a privit zicându-mi: „Nebunule!" O, Jessica, Jessica, cât de pregătită eşti tu pentru cer, iar eu ...!
- De ce nu vă rugaţi lui Dumnezeu să vă facă bun pentru dragostea Domnului Isus Hristos? l-a întrebat ea.
- Nu mai pot, a răspuns el, duminică după duminică îngenuncheam când predicatorul se ruga, dar tot timpul mă gândeam cât de bogaţi trebuie sa fie cei care veneau în trăsură la adunare. Am iubit banul, m-am închinat lui - iată ce am făcut şi te-am lăsat mai curând să mori de foame, decât să pierd o părticică din câştigul meu. Iată cât de mare păcătos sunt!
- Dar dumneavoastră ştiţi că predicatorul spunea adesea: „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (l Ioan 4.10).
- Am auzit de atâtea ori, încât nu mai ţin minte, a răspuns Daniel, şi la început îmi plăceau cele spuse de predicator, dar acum îmi intră pe-o ureche şi-mi ies pe alta.
La lumina slabă a lumânării, Daniel a văzut ochii fetiţei pironiţi asupra lui plini de tristeţe, amestecaţi cu dragoste şi, acoperindu-şi faţa cu mânuţa ei slabă, printre buzele-i fripte de căldura suferinţei, â scos aceste cuvinte: „Domnul meu, te rog să schimbi inima domnului Daniel, pentru dragostea Domnului Isus." Apoi a tăcut şi Daniel o privea în linişte. Şi-a scos haina şi a acoperit trupul rece al fetiţei care tremura de frig, cu toată căldura unei seri de vară. Şi făcând astfel, şi-a adus aminte de ce a spus Mântuitorul: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, Mie Mi le-aţi făcut".
Daniel şi-a simţit inima plină de dragoste sfântă pentru Mântuitorul şi, prinzându-si capul între mâini, a strigat din adâncul sufletului: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!" (Luca 18.13).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu